Episcopia Giurgiului
Prea Sfintitul Parinte Dr. AMBROZIE - Intaiul Episcop al Giurgiului
Episcopia Giurgiului
Catedrala episcopală cu hramul "Adormirea Maicii Domnului" din municipul Giurgiu
Protoierii - Episcopia Giurgiului
Mănăstiri - Episcopia Giurgiului
Seminar
Noutăţi - Episcopia Giurgiului
Judeţul Giurgiu
Legături creştin-ortodoxe
Legături creştin-ortodoxe
Legături creştin-ortodoxe
Legături creştin-ortodoxe
Contact Episcopia Giurgiului
Episcopul Administraţia Eparhială Catedrala Episcopală Protoierii Mănăstiri Invăţământ Teologic Noutăţi Giurgiu Opera Social Filantropică Activitate Culturală Muzeul Eparhial Legături Contact
           

 

Sectiune Media
Secţiune Media

 

Calendar Creştin-Ortodox
Calendarul Crestin Ortodox 2009

 

Sfanta Scriptura Biblia
Sfânta scriptură sau Biblia

 

Învăţătura
Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă

 

Patriarhia Romana
Site-ul oficial al Patriarhiei Române

 

Untitled Document

SAMARINEANCA, PROPOVĂDUITOARE A EVANGHELIEI MÂNTUITORULUI – CUVÂNT AL PREASFINŢITULUI PĂRINTE EPISCOP AMBROZIE LA DUMINICA A V-A DUPĂ SFINTELE PAŞTI

13.05.2017 | Vizualizari: 564


Iubiţi credincioşi,


Cei ce sunteţi însetaţi, mergeţi la apă striga proorocul Isaia, vestind apropierea veacului de izbăvire. Nu va fi avut în minte aceste cuvinte femeia din Sihar despre care vorbeşte Evanghelia zilei de astăzi, pentru că samarinenii nu cunoşteau decât cele cinci cărţi ale lui Moise. Şi nici nu s-a gândit poate să dea vreun sens spiritual obişnuitei sale osteneli de a merge în afara cetăţii în care locuia, pentru a smulge din adâncurile zgârcite ale pământului o găleată cu apă. Setea care se cerea astâmpărată trebuie să fi fost istovitoare, de a făcut-o pe această femeie să plece prin arşiţa ceasului al şaselea spre fântâna săpată de patriarhul Iacob.


Din pericopa Duminicii a V-a după Sfintele Paşti aflăm despre un om însetat care merge la apă şi se întâlneşte cu Iisus. În Evanghelia de la Ioan există mai multe episoade în care Hristos se face cunoscut unor oameni aflaţi în căutarea apei. El îşi leagă prezenţa de apă ca de un simbol menit să anticipeze o taină ce nu poate fi sesizată decât de un suflet însetat, atent la orice susur discret.


Primul capitol al celei de-a patra Evanghelii îl înfăţişează pe Ioan Botezătorul botezând cu apă şi vestindu-L pe Hristos (Ioan 1, 26). Celor ce vin spre a se boteza şi fariseilor care întreabă despre Hristos Ioan le vorbeşte despre Cel Care va boteza cu Duh Sfânt (Ioan 1, 33). Ioan Botezătorul sugerează astfel o corespondenţă între apă şi Duhul Sfânt ce va fi stabilită printr-un eveniment pe care, deşi nu-1 relatează,Evanghelia de la Ioan îl aminteşte, şi anume Botezul lui Iisus. Fiul lui Dumnezeu intră în apă spre a se boteza, iar Duhul Sfânt se pogoară.


Semnificaţia acestui eveniment o exprimă Părintele Dumitru Stăniloae: „Fiul lui Dumnezeu întrupat, deşi n-avea nevoie de această renaştere prin Botez, căci era născut de la început din Duh, acceptă Botezul pentru noi oamenii, pentru a fi şi în această privinţă primul om care se botează din apă şi din Duh. Prin aceasta a unit Duhul din El în mod actual cu apa, ca sân şi susţinător al vieţii, de astă dată al vieţii nesupuse morţii, întrucât e deplin unit cu Duhul”.


Din acest „sân al vieţii” pe care îl reprezintă Sfântul Botez trebuie să se nască fiii împărăţiei lui Dumnezeu, aşa cum îi spune Mântuitorul lui Nicodim: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu" (Ioan 3, 5).


Capitolul al doilea al Evangheliei de la Ioan descrie prima minune săvârşită de Domnul, aceea din Cana Galileii. Dacă la Botezul Său a sfinţit firea apei, acum Iisus schimbă această fire, transformând apa în vin şi vesteşte astfel preschimbarea acestuia în însuşi Sângele Său la Cina cea de Taină.


În capitolul următor Iisus apare împreună cu ucenicii botezând în Iudeea (Ioan 3,22) deşi, cum menţionează Sfântul Evanghelist Ioan, "Iisus însuşi nu boteza, ci ucenicii Săi" (Ioan 4, 2). Hristos le iese astfel în întâmpinare celor care veneau să primească botezul cu apă al pocăinţei, pentru ca aceştia, cunoscându-L, să poată primi şi botezul cu Duhul Sfânt atunci când Mângâietorul avea să se pogoare, după preamărirea Fiului lui Dumnezeu (Ioan 7, 39).


Aceste imagini ale lui Iisus, având ea element constant vecinătatea apei, preced în Evanghelia de la Ioan episodul întâlnirii cu femeia samarineancă la fântâna lui Iacob. Discuţia cu această femeie este prilejul tăgăduirii ''apei celei vii", din care cel ce va bea nu va mai înseta în veac şi care se va face "izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică" (Ioan 4, 14). Dacă celor ce se botezau Hristos le era aproape, ieşind în întâmpinarea căutării lor, la fântâna lui Iacob Mântuitorul face o făgăduinţă, iar la scăldătoarea Betezda El săvârşeşte o minune consemnată în capitolul al cincilea al Evangheliei lui Ioan, dezlegând un om din legătura păcatului şi a stricăciunii. Reluând firul simbolurilor, să ne gândim la aceşti căutători de apă: cei ce veneau să se boteze căutau să se spele cu acea apă, deci să se atingă de ea; femeia samarineancă dorea să bea, adică să se împărtăşească de acea apă; slăbănogul năzuia să se scufunde, aşadar să cunoască revărsarea, profunzimea, preaplinul apei cu întreaga sa fiinţă. Gradul în care căutau apa era diferit, de aceea şi Mântuitorul a răsplătit căutarea lor în moduri diverse. Înainte de a atinge punctul culminant al acestui urcuş simbolic, Evanghelistul mai consemnează o întărire a făgăduinţei făcute samarinencei: "Cel ce crede în Mine niciodată nu va înseta"(Ioan 6, 35). Abia în capitolul al şaptelea al Evangheliei sale Sfântul Ioan oferă sensul explicit al simbolului apei, spre care ne-a călăuzit până acum, consemnând cuvintele Mântuitorului şi tălmăcindu-le: "Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit" (Ioan 7, 37-39).


Venind în Samaria, Mântuitorul aduce vestea izbăvirii şi acestui popor devenit simbolic în conştiinţa evreilor pentru întinăciune şi îndepărtarea de Dumnezeu. Prin această femeie "sfădăreaţă" (cum o numea Nicolae Steinhardt), dar însetată de adevăr, Hristos binevesteşte neamurilor, chemându-le la "naşterea din nou", din apă şi din Duh.


Samarineanca este prima femeie din neamurile înstrăinate care află că Duhul Sfânt va veni ca "apă vie, curgătoare spre viaţă veşnică", pentru a sătura setea oricărui om după Dumnezeu.


Este minunat şi elocvent modul în care ea se apropie de Hristos. Ştim că mulţi dintre ucenicii Domnului, după ce au lăsat toate şi I-au urmat, după ce I-au ascultat învăţătura şi I-au văzut minunile, s-au lepădat de El. Această femeie, într-un timp scurt, printr-o simplă discuţie, a sporit în apropierea de Fiul lui Dumnezeu, văzând în El mai întâi un iudeu (Ioan 4,9), apoi un prooroc (Ioan 4, 19), pentru ca apoi să ajungă să presimtă venirea lui Mesia: "Ştim că vine Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate" (Ioan 4, 25). Împlinirea acestei bănuieli a ei vine din mărturia Domnului, căci omul singur nu se poate decât apropia de Dumnezeu, iar a-L cunoaşte nu este posibil decât dacă El i se descoperă omului. Stând faţă către Faţă cu Domnul, ca într-o rugăciune, samarineanca s-a învrednicit săprimească de la Fiul lui Dumnezeu descoperirea "Eu sunt, Cel care-ţi grăieşte", ca şi cea făcută odinioară lui Moise: "Eu sunt Cel ce sunt" (Ieşirea 3, 14).

Sfântul Maxim Mărturisitorul interpretează semnificaţia ceasului al şaselea, adică a maximei străluciri a soarelui, când are loc întâlnirea samarinencei cu Iisus, ca pe momentul "când sufletul e străbătut în chip deosebit de razele cunoştinţei prin venirea Cuvântului la el, după ce a trecut umbra legii". Acest har îl face pe om capabil să-L vadăpe Dumnezeu cu ochi duhovniceşti.


O dată ce L-a cunoscut pe Domnul, samarineanca a alergat să-L vestească şi celor de un neam cu ea. Deşi ea Îl ştia, conaţionalilor săi le propovăduieşte apropierea Lui, întocmai ca un profet. Ea le spune "Nu cumva Acesta este Hristosul?" (Ioan 4, 29), chemându-i pe toţi să-şi găsească în El împlinirea credinţei, pentru ca fiecare să-L cunoască el însuşi pe Hristos. Femeia a înţeles că închinarea „în Duh şi în adevăr” (v. 23) înseamnă primirea Duhului şi cunoaşterea adevărului de către fiecare persoană umană, căci la naşterea din apă şi din Duh Domnul îl cheamă pe fiecare pe nume.


Spune Evanghelistul că „mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El pe temeiul cuvântului femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut” (v. 39), dar „cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui” (v. 41). Minunea a fost spre ajutorul credinţei, dar credinţa este mult mai puternică decât uimirea în faţa faptului neobişnuit. Ce au aflat aceşti din urmă samarineni? Au aflat ceva ce încă evreii nu înţeleseseră. În timp ce ei aşteptau un Mesia pământesc, un împărat al poporului lui Israel, samarinenii au văzut în Iisus pe Mântuitorul lumii (v. 42), adică al tuturor oamenilor şi al întregii făpturi, deoarece, cum spune Sfântul Apostol Pavel, "făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum"(Romani 8, 21-22). Cunoscând harul lui Dumnezeu, samarinenii au înţeles înaintea tuturor că Tatăl nu lipseşte de iubirea Sa nicio făptură, iar Hristos a fost trimis pentru a arăta în mod desăvârşit măsura acestei iubiri.


Aceşti samarineni au venit spre Domnul ca nişte holde bogate rodite din sămânţa cuvântului Său. Proorocise odinioară Isaia: „Precum se coboară ploaia şi zăpada din cer şi nu se mai întoarce până nu adapă pământul şi-1 face de răsare şi rodeşte şi dă sămânţă semănătorului şi pâine spre mâncare, aşa va fi şi cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se va întoarce către Mine fără să dea rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui” (Isaia 55, 10-11).

Cuvântul izbăvirii semănat de Hristos a rodit bogat, un neam nou, născut din apă şi din Duh şi pecetluit cu numele lui Hristos. Din Apostolul zilei de astăzi am aflat că în Antiohia s-au numit ucenicii pentru prima dată "creştini" (Fapte 11, 26), confirmându-şi noua identitate, izvorâtă din Sfântul Botez.


Cei ce ne-am născut din sânul Sfântului Botez şi L-am primit pe Duhul Sfânt, să şi umblăm cu Duhul, după îndemnul Apostolului Pavel. Numele pe care l-am primit fiecare la Sfântul Botez este ecoul numelui lui Hristos, prin care Tatăl ne cheamă la moştenirea împărăţiei cerurilor. Aşa cum purtăm numele acesta alături de cel de creştini, să izvorâm din fiinţa noastră şi roadele Duhului pe Care L-am primit, pentru ca Fiul şi Duhul Sfânt să-Şi arate şi în noi lucrarea nedespărţită. "Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia" (Galateni 5, 22-23). Acestea să izvorască din inima noastră ca râuri de apă răcoritoare pentru fiecare om mistuit de văpaia suferinţelor.


Această duminică pregătitoare pentru praznicul Cincizecimii este dedicată unei femei samarinence, căci ea a primit, în numele tuturor celor care aşteaptă şi caută izbăvirea, încredinţarea venirii Sfântului Duh. Să învăţăm de la samarineancă setea după adevăr şi îndrăzneala de a căuta la Faţa Domnului, cerând apa cea vie din care bând, să nu mai însetăm în veac şi să se facă în noi izvor de viaţă veşnică. Amin!






Site realizat şi administrat de Gloria Grup - Consultanta in Sisteme de Management | Finantari Nerambursabile | Solutii IT & Imagine
Episcopul | Administraţia Eparhială | Catedrala Episcopală | Protoierii | Mănăstiri | Invăţământ Teologic | Noutăţi | Giurgiu | Opera Social Filantropică | Activitate Culturală | Muzeul Eparhial | Legături | Contact | Prima pagină
  Nr. vizitatori: 1862,
Copyright Episcopia Giurgiului - Biserica Ortodoxă Română