Episcopia Giurgiului
Prea Sfintitul Parinte Dr. AMBROZIE - Intaiul Episcop al Giurgiului
Episcopia Giurgiului
Catedrala episcopală cu hramul "Adormirea Maicii Domnului" din municipul Giurgiu
Protoierii - Episcopia Giurgiului
Mănăstiri - Episcopia Giurgiului
Seminar
Noutăţi - Episcopia Giurgiului
Judeţul Giurgiu
Legături creştin-ortodoxe
Legături creştin-ortodoxe
Legături creştin-ortodoxe
Legături creştin-ortodoxe
Contact Episcopia Giurgiului
Episcopul Administraţia Eparhială Catedrala Episcopală Protoierii Mănăstiri Invăţământ Teologic Noutăţi Giurgiu Opera Social Filantropică Activitate Culturală Muzeul Eparhial Legături Contact
           

 

Sectiune Media
Secţiune Media

 

Calendar Creştin-Ortodox
Calendarul Crestin Ortodox 2009

 

Sfanta Scriptura Biblia
Sfânta scriptură sau Biblia

 

Învăţătura
Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă

 

Patriarhia Romana
Site-ul oficial al Patriarhiei Române

 

Untitled Document

GIURGIU LA 1877

09.05.2017 | Vizualizari: 328


În contextul împlinirii a 140 de ani de la evenimentul petrecut la 9 mai 1877, respectiv proclamarea independenţei de stat a României, ne propunem să facem o sumară prezentare a ceea ce s-a întâmplat în anul 1877 în oraşul Giurgiu, prezentare făcută pe baza documentelor de arhivă (atâtea câte au mai rămas) existente în cadrul unor fonduri precum: Prefectura Judeţului Vlaşca, Primăria Oraşului Giurgiu, respectiv Pretura Plasei Marginea etc. iar acolo unde documentele lipsesc pe baza informaţiilor existente în presă vremii. Nu avem pretenţii de originalitate deoarece subiectul a fost tratat în studii şi articole de specialitate de cercetătorii Emil Păunescu şi Damian Ancu.


Informaţiile despre primele bombardamente asupra oraşului Giurgiu ne sunt furnizate de ziarul „Românul” din 17 aprilie 1877, bombardamente care sunt o consecinţă directă a încheierii la 4 aprilie 1877 a unei convenţii între Rusia şi România: „Dintre toate oraşele noastre de la Dunăre, Giurgiu este acela care până acum a avut mai mult de suferit de atacurile îndreptate asupra-i de artileria forţelor turceşti de pe malul drept”.


Bombardamente se vor încheia la 29 octombrie 1877 cu pagube însemnate pentru oraşul Giurgiu.


Trebuie să menţionăm însă că premergător bombardamentelor au fost permanentele atacuri turceşti la nord de Dunăre, în direcţia Giurgiu, Slobozia şi Malu aspect care a determinat pe comandantul Diviziei a III-a să trimită unităţi militare în zona Giurgiu pentru protecţia populaţiei.


Astfel în luna martie 1877 apare semnalat conflictul care „a avut loc pe insula Pirgos (în dreptul satului Malu) între pazinicii noştri de frontieră şi turci”.


Pe 21 martie 1877, comandantul brigăzii de cavalerie, colonelul Formac (aflat în zonă şi cunoscând bine realitatea la faţa locului), raporta Ministerului Justiţiei “astă noapte la 1,30 s-au ivit între Smârda şi Malu Roşu patru bărci negre cu turci, mai având două în spatele lor. Pichetul de călăraşi văzând că acele bărci se apropie de mal, au tras 4 salve, într-înşii, silindu-I a lua direcţia Malului Roşu unde se află un pichet mai mare. Aceştia văzând intenţia turcilor de debarca, pe de oe parte au dat de ştire la Giurgiu, iar pe de altă parte au tras mai multe salve, punându-I în poziţia de se retrage. Îndată la primirea acestei ştiri, imediat a fost trimis un escadron de Călăraşi pentru susţinerea avan-posturilor; în urmă s-a dat alarma pentru a pune întreaga garnizoană Giurgiu. Au stat sub arme fiecare corp până a sosit ştirea că turcii s-au retras cu desăvârşire”.


Şicanările din partea turcilor au continuat în perioada imediat următoare, astfel la 23 aprilie 1877 când „de pe un monitor cu ostaşi turci, care a venit pe Dunăre în jos, până la pichetul Malu Roşu…s-au tras mai multe salve de focuri de puşcă, asupra grănicerilor din aceea zonă”.


În primele zile ale lunii mai “trupele turceşti au făcut noi încercări să treacă Dunărea, între Smârda şi Malu Roşu, dar au fost oprite de trupele române din garnizoana Giurgiu, în noaptea de 1 spre 2 mai”.


Începând cu data de 9 mai 1877 data proclamării independenţei de stat asistăm la o intensificare a atacurilor turceşti în zona Giurgiului, în special asupra satelor de pe linia Dunării.


La 9 mai 1877, prefectul judeţului Vlaşca, C. Aricescu raporta Ministerului de Externe: „un vapor otoman, un monitor care trecuse în jos aseară pentru recunoaştere, rămânând noaptea din jos de Ostrovul Mocanu, pe partea lor, azi pe la 6 ˝ întorcându-se a dat pe la Coada Mocanului şi când a ajuns în dreptul pichetului a descărcat o puşcă asupra soldaţiilor noştri din arătatul pichet. Aceştia au ripostat cu un rînd de focuri, tot de puşcă, şi vaporul apoi cu iuţeală a trecut spre partea lor, continuându-şi drumul spre Rusciuk”.


Primind o ripostă hotărâtă din partea garnizoanei Giurgiu turcii şi-au îndreptat atenţia asupra satelor din apropierea oraşului Giurgiu, aşa cum s-a întîmplat la Gostinu în noaptea de 13 spre 14 mai 1877, când au fost răpiţi de turci cinci locuitori, la Găujani în dimineaţa zilei de 14 mai 1877 când turcii, ascunşi în Grindul Mare, au răpit o barcă cu şase ţărani, şi la Flămînda unde în noaptea de 16 spre 17 mai 1877 „s-au ivit 3 caiace cu turci, care au furat vite şi au pus foc caselor”.


Aceste genuri de acţiuni i-au sfârşit şi asupra oraşului Giurgiu se vor relua bombardamente care se vor derula până la sfârşitul lunii octombrie 1877.


Bombardarea oraşului Giurgiu de către forţele turceşti concentrate la Rusciuk (la Rusciuk exista o puternică fortificaţie/”cetate” turcească care nu fusese dezafectată cum se întâmplase în urma Tratatului de la Adrianopol cu fortificaţia/”cetatea” de la Giurgiu, fapt ce-l determină le ministrul de externe Mihail Kogălniceanu să ceară la 22 iunie 1877 agenţilor diplomatici români în principalele capitale europene să ceară marilor puteri străine necesitatea distrugerii puternicei cetăţi turceşti de la Rusciuk) a continuat cu violenţă cunocând următoarele etape:


24 mai 1877 – bombardament puternic turcesc asupra oraşului Giurgiu – în urma acestuia, cei 20 de funcţionari ai Prefecturii plus obiectele acesteia şi arhiva în cantitate de 200 kg, au început a fi evacuate la Comana, “această transportare fiind motivată de începerea bombardării oraşului Giurgiu de către turci”. În aceleaşi condiţii s-au mai mutat la Comana – Vama şi Tribunalul judeţean, acesta din urmă mutându-se apoi la Bucureşti şi “acest exemplu a fost urmat şi de onor Primăria Locală, care în momentul de faţă – după 15 iunie 1877 – funcţionează afară din oraş, în vii. Onor Subprefectura de Marginea s-a retras la Frăteşti”.


25 mai 1877 – “Românul” consemna :”Azi dimineaţă, pe la 5 ˝ turcii din Rusiuk au ănceput a bombarda Giurgiu. În timp de trei ore au tras asupra cazarmei, asupra localului Vamei, ş-asupra vaselor din port 51 de lovituri, din care numai 11 au făcut exploziune. Această bombardare s-a făcut din întăriturile situate în faţă cu casele d-lui doctor Hintz din Giurgiu şi dincele, care se află în faţa Porţii de Fier”.


7 iunie 1877 – Prefectul de Vlaşca (C. Aricescu) raporta Ministerului de Externe : “Bombardarea din partea turcilor încetă la ora 8. Stricăciunile cauzate sunt: la Cazarma Roşiorilor o bombă a intrat pe uşă, a făcut explozie, a rupt tocul uşei, tavanul, a redus la ţăndări paturile, stelajurile, geamurile cu cercevele unei ferestre şi duşumeau; bucăţi ieşind pe fereastră au lovit un grajd găurindu-l în câteva locuri. Casa lui Ilie Constantin, o altă bombă a rupt un perete şi a trecut fără a fărâma altceva…”


12 iunie 1877 – bombardamentul s-a desfăşurat conform planului tactic al comandamentului rus de a distrage atenţia turcilor de la pregătirile pe care forţele ruse le făceau de forţare a Dunării pe la Zimnicea. În urma duelului de artilerie care a avut loc oraşul Giurgiu a suferit „ mult mai mari pagube din partea bateriilor turceşti…La ora şase şi jumătate au deschis foc – cu adevărat rapid – forturile Said Paşa şi Salhane, la care s-a raliat rapid ulteror şi Bastionul Paşalar şi au pricinuit Giurgiului pagube însemnate”.


La 4 septembrie 1877 subprefectul Plasei Marginea arăta că „La 12 iunie trecut, începându-se bombardarea oraşului Giurgiu, predecesorul meu a luat măsuri de a strămuta cancelaria în viile oraşului, şi din cauza că această bombardare a ţinut mai multe zile şi în vii nu se putea găsi un local unde să se stabilească cancelaria, spre se jena lucrările a fost nevoit a se strămuta din vii în comuna Frăteşti în ziua de 15 iunie”.


Evenimentul îl găsim detaliat în raportul din 16 iunie 1877 al Parchetului Tribunalului Vlaşca, în care se menţionează: „încă de Duminică, 12 curent, tunul inamic bubuie asupra oraşului, continuând opera sa de destrucţiune în mijlocul şuierăturilor stridente, înfiorătoare şi o sută de ori repetate…început Duminică s-a continuat luni, marţi, miercuri şi chiar joi, 16 curent, cauzând mari stricăciuni. Ar fi imposibil domnule Ministru de Justiţie de a vă descrie starea în care se află oraşul. Sutele de case zdruncinate, găurite în toate sensurile şi aproape distruse, găurile diforme şi beante, stradele acoperite cu cărămizile zidurilor căzute, cu geamurile ferestrelor sparte prezintă un spectacol hidos… populaţiunea oraşului care a arătat mult curaj într-o circumstanţă atât de îngrozitoare, a fost nevoită însă a părăsi cu totul Giurgiu sub ploaia de obuze căzută” (respectând adevărul istoric trebuie să menţionăm că ţncă din luna aprilie 1877 populaţia începuse să părăsească oraşul – edificatoate în acest sens fiind raportul căpitanului Blaremberg – comandantul garnizoanei Giurgiu din data de 13 aprilie 1877 – “Oraşul aci e aşa deşert încât nu se mai găseşte nici pâine de cumpărat”) – “cu greu s-ar putea găsi astăzi în oraş un număr mai mai mare de 50-60 de persoane”:


Odată cu populaţia s-a retras şi administraţia, astfel din Comana, unde se retrăsese Prefectura, se raporta la 13 iunie 1877: „până acum nu avem decât cinci răniţi care sunt trasportaţi la spitalul judeţului spre căutare”.


La 13 iunie 1877, domnitorul Carol I a făcut o vizită scurtă la Giurgiu şi, în jur de orele 7 seara când trenul se apropia de gară „începu o energică canonadă”. Mergând la spital „în care pe lângă soldaţii ruşi, se aflau persoane aparţănând populaţiei civile din Giurgiu, unele mai greu alte mai uşor rănite” canonada turcească s-a îndreptat asupra spitalului „care e în afară de oraş şi pe care se află drapelul Crucii Roşii”, dar cu toate acestea „mai multe bombe au căzut în curte şi în împrejurimile edificiului”.


„Românul” din data de 14 iunie 1877 arăta: „Pe casa care era biroul telegrafic din Giurgiu au căzut 5 obuze care au distrus-o aproape cu desîvârşire; au mai fost lovite casa d-lui Sterie Galiţa, gimnaziul; o casă de lângă spital şi altele. Se crede că un domn Parisianu ar fi fost omorât d-un obuz. Bombele turceşti au ajuns până dincoace de gară. Ştirile din urmă ce primim ne face cunoscut că s-au întâmplat câteva răniri şi morţi”.


Pe 21 iunie 1877 este grav avariată biserica „Adormirea Maicii Domnului” (pe 29 iunie 1877 epitropul acesteia State Anton arăta următoarele: “… la 21 iunie, Biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Giurgiu, ce este de 20 stânjeni lungul şi 10 stânjeni largul, a fost spartă de ghiulele din Rusciuk, fiind atât domnu general rusesc, precum şi comandantul de a văzut starea în care se află: tâmpla sfărâmată, jeţurile domneşti, zidul spart şi altele, care poate să fie pagubă de 2 până la 3 mii napoleoni… vă rog să faceţi formele ce trebuie ca la vreme să fie biserica despăgubită”)


Va urma o perioadă de acalmie până pe 21 octombrie când bombardamentele asupra oraşului Giurgiu sunt reluate cu şi mai multă furie: „obuzele căzute în oraş au cauzat stricăciuni la proprietatea Tudorache Dancovici, căpitan Moroi. Astăzi (22 octombrie 1877) ora 7,00 s-a tras de turci un tun în gară. Obuzul a căzut lângă punctul de unde se aprovizionează maşina (locomotiva) şi eclatând n-a făcut nici o stricăciune”.


La 25 octombrie se raporta la Comana:”În noaptea trecută, pe la orele 12, s-a tras de turci 2 tunuri, asemenea toate asupra gării Giurgiu. Pagubele cauzate se vor comunica”.


Pe 29 octombrie aşa cum aminteam mai sus este menţionat ultimul duel de artilerie Giurgiu – Rusciuk: „Astăzi la orele 9 ivindu-se un tren la Levant – Tabia (punct în Rusciuk). Ruşii au început a bombarda în tren, însă fără efect. Turcii au ripostat. În oraş au lovit casa Voinovici, o omorât un cal, alt(ceva) nimic”.


Bombardamente au schimbat total viaţa oraşului şi a locuitorilor săi.


Distrugerile suferite de instituţiile mai importante din oraş au fost importante.


Pentru „reparaţiunea localului gimnaziului şi a celorlalte şcoli de ambele sexe şi mobilier, pentru suma de 25000 lei cu care vine în ajutor guvernul” se prevedea în bugetul oraşului Giurgiu suma de 16000 lei (în anul 1878 gimnaziul şi şcolile din oraş erau refăcute).


Spitalul judeţean din Giurgiu era pregătit pentru starea de război şi în acest sens pe 24 mai 1877 se aproba un deviz de 2450 lei şi se încheia un contract cu Bernhard Inacovici ca, în termen de 8 zile, să execute lenjeria necesară pentru 40 paturi, precum şi obiectele necesare pentru eventualii 40 de bolnavi. La 9 iunie 1877 se cumpărau „ 4 coţi materie roşie, spre a se pune pe ambele părţi emblemele Convenţiunei de la Geneva”, steagul fiind înălţat la 12 iunie 1877. Dar cum acest steag era prea mic, arhitectul oraşului „a pus la 20 august, un steag nou, înalt de 14 m, de la coama înveliturii în sus, iar de la suprafatia pământului înalt de 25 m, adică cu 7 m mai mult decît celalte două”.


Prin deciziile din 19 şi 30 august 1877, primarul oraşului Giurgiu aproba cheltuirea sumelor de 46,70 lei şi 120 lei pentru : „facerea unui cort pe islazul comunal în care s-a aşezat grefa primăriei” şi pentru „cheltuiala urmată cu învelitoarea cortului după islazul Primării, în care stă arhiva Primăriei”, motivând aceste decizii astfel:”Subsemnatul, având în vedere că din desele bombardări făcute în oraşiu, de la bateriile otomane, s-au văzut multe stricăciuni aduse proprietarilor în apropriere cu localul Primăriei, când a fost iybită şi închisoarea localului său…considerând că, din această cauză, să nu se întâmple vreun pericol şi amploaiaţilor Primăriei care staţionează în toate zielele pentru diferite lucrări şi trebuinţe, mai ales, acum cînd se află şi ostirile imperiale ruse, disounem a se înfiinţa un cort în afara oraşului, pe şoseaua Bucureşti, în care să se strămute biroul Primăriei, spre a fi îndepărtat orice pericol”.


Pentru că nu se mai putea organiza în oraş „tradiţionalul” bâlci de Sf. Marie pe 3 iulie 1877, un număr de 23 ”comersanţi” din Giurgiu solicitau primarului comunei Cămineasca să le permită organizarea în această comună; numai în anul 1877, a bâlciului din 15 august, motivând: „noi comersanţii care ne aflăm refugiaţi prin mai multe comune ale judeţului Vlaşca şi mai cu seamă plasa Marginea şi Câlniştea, dincauza evenimentelor de faţă, părăsind stabilul de mai înainte, domiciliu din Giurgiu, astăzi suntem puşi într-o strâmtoare ce comerţul num o suportă, căci nu mai avem poziţia de mai înainte…”.


Giurgiu în „vremuri de pace” un orăşel „comercial care numără 15.000 locuitori permanenţi, dar era întotdeauna neobişnuit de animat”, în octombrie 1877 la sfârşitul bombardamentelor era un oraş unde „mulţime de familii care rătăcesc pe drumuri fără sprijin şi fără ocrotire, populaţiunea săracă abia mai trăieşte prin caritatea inimilor generoase, meseriile, comerţul şi toate izvoarele de vieţuire s-au închis; în fine Giurgiu cu toate bisericele, şcoalele şi spitalele şi cu toate clădirile sale nu mai este astăzi decât ruina completă a unui bombardament hain şi neraţional”.


Imaginea de apocalipsă din luna octombrie 1877 este remarcată şi de surse străine, respectiv iată imaginea oraşului în octombrie 1877 văzută de consulul german la Giurgiu, Steiner „cazurile de deces din oraş care au început să ia un caracter tot mai îngrijorător în rândurile populaţiunii asediate/bombardate aflată în aer liber şi lipsită de adăpost…de 8 zile plouă cu vânt puternic dinspre nord, iar la diferite ore din zi şi noapte se trage, astfel că săracii locuitori sunt expuşi îmbolnăvirilor şi morţii, atât din cauza achimbării timpului, cât şi din cauza foamei”.


Aceste impresii sunt confirmate şi de M.B. Maximov, care „a stat la Giurgiu ceva mai mult de o săptămână şi consacră un capitol important acestei perioade” – menţiona:”La sosirea mea acolo, părea un orăşel sălbăticit, pustiu, părăsit de toţi. Pieţele şi străzile erau nepopulate, un bulevard larg şi singuratic. Peste tot pustiu şi o linişte mormîntală. Din cînd în cînd trece un grec, un evreu, un ungur, un român, cine ştie cine e! Nu întâlneai pe stradă nici femeie, nici copil. P elocuri zăreşti în curte câte un locatar, el s-a înapoiat la căminul părăsitşi, necăjit, strânge într-o grămadă resturile mizere ale obiectelor casnice, ca să le salveze. Prăvăliliile sunt închise, nun există nici un negoţ, navigaţia s-a sistat. De maul fluviului stau lipite în dezordine vasele comerciale cu catrgele lor înalte, cu parâmele ăncurcate între ele… în cursul zilei, pe bulevard, sub umbra copacilor, pieptul respiră greu, buzele se uscau…”.


Aşa cum este binecunoscut locuitorii oraşului Giurgiu care au avut de suferit de pe urma bombardamentelor turceşti din primăvara anului 1877, trebuia să li se ofere o compensaţie. O primă interpelare, relativă la despăgubirile pe care statul trebuia să le-o acorde giurgiuvenilor, care au avut de suferit; are loc la 13 ianuarie 1882 şi este făcută de Vasile Iepurescu şi Rose Ştefănescu. Pe 28 ianuarie revine cu interpelarea în Camera Deputaţilor, Vasile Iepurescu. Problema este reluată pe 24 octombrie 1883, de acelaşi Vasile Iepurescu. Rezolvarea problemei avea să vină la 1 iunie 1890, când de la tribuna Camerei Deputaţilor, Iacob Lahovary, dădea citire raportului şi proiect de lege relativ la “lichidarea pagubelor cauzate oraşelor Giurgiu, Calafat şi Slobozia prin bombardare, în timpul războiului din 187”. Se reamintea de către I. Lahovary că în fapt, prin Monitorul Oficial nr. 67. din 19 iunie, legea fusese promulgată şi conform acestei legi, s-a instituit o comisie pentru Giurgiu şi Slobozia, alta pentru Calafat, compusă fiecare din prefectul judeţului, un membru al tribunalului local, preşedintele Camerei de Comerţ, un delegat al ministerului lucrărilor publice şi unul al ministerului de finanţe. Aceste comisii au examinat toate cererile prezentate de locuitorii acestor localităţi, care pretindeau despăgubiri pentru cauzele provocate de război şi toate actele făcute de comisiile însărcinate de guvern şi de către autorităţile locale pentru constatarea acestor pagube. Rezultatul lucrărilor s-a înaintat Ministerului de Interne, cu adresa nr. 723 din 21 ianuarie 1887. Prin adresa cu nr. 2358 din 18 februarie, aceste documente au fost trimise şi preşedintelui Adunării Deputaţilor. S-a trecut apoi la dezbaterea problemei pe secţiuni. A reieşit că la Giurgiu au depus cereri pentru despăgubire 185 de persoane, suma solicitată s-a ridicat la 2.052.710 lei. Din start au fost respinse 60 de cereri care doreau o despăgubire de 1.137.247 lei. Celelalte 125 rămase în calcul au fost reanalizate şi de la 913.463 lei cât se ceruse iniţial, suma s-a coborât la final, la 213.220 lei.


După alte calcule, prin proiectul de lege, la art. II s-a stabilit ca cei 125 de locuitori ai oraşului Giurgiu să primească suma de 217.170 lei. Banii urmau să fie plătiţi în 10 rate anuale, calculate cu dobânda de 5% de la promulgarea legii până la achitare. Partea cuvenită fiecărui ar urma să treacă în bugetul de cheltuieli al ministerului de finanţe. Prima rată trebuia să fie plătită începând cu anul financiar 1890-1891. Un regulament special “va regula modul efectuării plăţilor în rate, remiterea titlurilor şi celelalte formalităţi de îndeplinit”.


Au primit despăgubiri importante de peste 1.000 lei, următorii giurgiuveni: Dimitrie Bădulescu – 60.000 lei; Ignat Steiner – 10.500 ; Sindicatul falimentului D. Mărgineanu – 10.000; D. Polopolu – 6.000; Alex. Ligearopolu – 6000; N. Marinescu, Anastasia Harisidi – 5670; Irimia Cârpescu – 2500; M. Manicatidi – 1500; Păun Mandescu – 2200; Martin Binder – 2500; Catinca Moreti – 1500; George Dimitriu – 2800; Staie Galiţa – 2000; Dumitru Marinescu – 1200; Vasile Dumitrescu – 2000; I. Iovanache – 1200; Alexandru P.Clearh – 1200; Gavril Murgescu – 1300; Dimitrie P. Similof – 3500; Manole Grozovici – 5000; P. Marcheti – 2500; Adalberta Bitineli – 1200; Răducanu Notara – 2000; Panait Dumitiru –1500; Veronica Balardini Biscarbon – 2500; Velicu Anton – 1000; Hagi Petre Dimitriu – 3200; Ch. P. Vamali – 2000; Stoian Nicolau – 1400; Alex. Tănăsescu – 1000; Cleopatra Tănăsescu – 2000; State Anton – 200; D. Marinescu – 1200; Vasile Lalu – 1200; Hagi Hristache Mihail – 2000; George Scărlătescu – 1000; Pascale Mihail – 1000; Dimitrie Buga – 1000; fraţii Simici – 2000; V. Dăscălescu – 2000, A. Ghiţescu – 1200; D. Caluşa – 2000; Nicolae M. Iuca – 3000; Constantin G. Cochină – 1200; I.G. Ciurcu – 1500; Contantin B. Dimulescu – 1200; Iosif Simonovici – 2300; Nicolae Mihail – 1200; Nicolae Petrovici – 1500, Stelian Georgiu – 1800, G. Bărbulescu – 1000, Chiriac Riga – 1000 şi M. Zaharof – 2500 lei.


Proiectul de lege a provocat discuţii aprinse în Camera Deputaţilor. Unele opinii exprimate au fost de bun simţ, altele au vizat satisfacerea unor interese personale, de grup. N. Voinov declara: “înţelegeţi bine,… că nu aş fi bine venit să iau cuvântul în contra acestui proiect de lege”, dar întreba “unde avem să ajungem cu această procedură ? Să ne ferească Dumnezeu de resbel, şi mai cu seamă de invasiune. De resbel a suferit toată ţara şi mai cu seamă cei din voim să recunoaştem despăgubiri, atunci ar trebui să dăm despăgubiri tuturor acelora care au suferit, fie paguba cât de mică, fie cât de mare!”. Îi era teamă că: “se vor găsi oameni care să-şi pună interesele mai presus de patriotism şi să roage pe Dumnezeu să vină resbel şi invasiune”.


I.T. Dimitriu, deputat de Giurgiu, a ridicat o problemă interesantă în faţa deputaţilor: “apoi, d-lor, şi eu, pe cât voi ca locuitorii să nu fie înşelaţi de cămătari, aş dori ca nici cămătarii să nu piardă banii ce au dat efectiv” (la Giurgiu, mulţi dintre locuitori sătui de aşteptare, şi-au cesionat drepturile ca li se cuveneau, la cămătari, uneori la valori de 10 ori mai mici). Pentru rezolvarea problemei a propus un amendament pe care deputaţii l-au respins. La final Camera Deputaţilor a acceptat amendamentul modificat de comitetul delegaţiilor: “sumele acordate prin legea de faţă nu se vor putea libera decât în mâna adevăraţilor sinistraţi, sau a moştenitorilor lor, recunoscuţi legalmente; aceste sume nu pot fi cedate. Orice cesiuni a drepturilor la îndemnitate, anterioare legii de faţă, sunt nule de drept; cesionarii nu vor avea alt drept decât acela de a cere restituirea sumei ce efectiv va fi plătit ca preţ al cesiunii. Cuantumul preţului real al cesiunii se va putea dovedi de ambele părţi prin orice mijloace, prin chiar presumpţiuni”.


Lahovary a precizat care au fost temeiurile care au stat la alcătuirea unui asemenea proiect de lege: “noi am acordat-o (despăgubirea), însă împinşi de un sentiment de echitate şi de solidaritate naţională; dar dacă în aşteptarea acestei despăgubiri s-a format un sindicat, un consorţiuni de cămătari, care au cumpărat pe nimic drepturile acelor oameni care sunt adevăraţii păgubaşi şi a căror soartă interesează camera, iar nu la speculanţi. Dacă ni s-ar dovedi că acei cămătari ar avea să profite de liberalitatea Camerei, iar nu aceia care au fost victimele bombardării, eu cred că Camera ar fi respins acest proiect de lege”. La final, legea a fost notată, cu mare majoritate.


Rose Ştefănescu, deputat de Vlaşca în Colegiul al III-lea şi membru al Consiliului Permanent al Oraşului Giurgiu, menţiona în Camera Deputaţilor la 9 ianuarie 1878: „oraş mai martir, ca să zic altfel, n-a fost în această ţară. Lui, dar repet, se cuvine parte din solicitudinea guvernului, a întregii ţări, chiar, pentru că el a suferit mai mult. Nimeni nu va tăgădui că, pe când celellate oraşe ale ţării se întrec în linişte pe calea progresului şi a comerciului lor, Giurgiu, port însemnat, eminamente comercial, zace în ruină din cauza operaţiunilor resbelului”.


În final spun şi eu ce spunea despre Giurgiu, fostul meu coleg Damian Ancu citându-l pe Alexandru Vlahuţă, care scria în anul 1901 în „România pitorească” despre oraşul Giurgiu :


Giurgiu – sentinela capitalei la Dunăre, veche şi zbuciumată cetate, stăpânită când de turci, când de români, bătută şi pusă în flăcări când de unii când de alţii, neştiind până la începutul acestui veac cărui Dumnezeu şi-n ce limbă să-şi spuie durerile”, a trecut şi peste acest moment din viaţa lui şi a avut puterea să renască încă o dată.


Consilier superior Ion Bălan,


Biroul Judeţean Giurgiu al Arhivelor Naţionale




Sursa:
http://www.giurgiuveanul.ro/stiri/giurgiu-la-1877/#ixzz4gam6dsaP




Site realizat şi administrat de Gloria Grup - Consultanta in Sisteme de Management | Finantari Nerambursabile | Solutii IT & Imagine
Episcopul | Administraţia Eparhială | Catedrala Episcopală | Protoierii | Mănăstiri | Invăţământ Teologic | Noutăţi | Giurgiu | Opera Social Filantropică | Activitate Culturală | Muzeul Eparhial | Legături | Contact | Prima pagină
  Nr. vizitatori: 648,
Copyright Episcopia Giurgiului - Biserica Ortodoxă Română